In Egipul modern, o croaziera pe Nil, sau o plimbare cu masina de-a lungul acestui rau al vietii poate fi foarte evocatoare. S-ar putea observa intinderea urbana, fabrici moderne, trafic intens, dar in mediul rural se pot inca intalni oameni care traiesc la fel cum o faceau cu mii de ani in urma. Am vedea constructii mici din caramizi arse, din pamant, boi tragand la pluguri arhaice, unelte agricole rudimentare, toate ducandu-ne cu gandul la antichitate, caci egiptenii de azi inca mai pastreaza o multitudine de traditii, ritualuri si credinte vechi.

           Egiptologia este considerata cea mai veche stiinta care are ca obiect de studiu omul antic; pornind la drum cu insisi Herodot si Strabon, si chiar inainte de acestia cu Manetho, ei fiind primii oameni de stiinta care au studiat istoria Egiptului si viata locuitorilor lor.

           Din multitudinea dovezilor gasite ce spun frumoasa poveste a vechilor egipteni, descoperim oameni care nu sunt foarte deosebiti de noi, oamenii moderni.

           Astfel, barbatii si femeile se indragosteau, isi uneau destinele, formau familii care deveneau centrul vietii lor, isi faceau griji pentru copiii lor, lucrau, erau viteji in lupta, se zbateau, cautau siguranta, aveau preocupari morale, dar de la care unii deviau, ajungand hoti sau criminali, se dadeau in judecata, divortau, plateau taxe, se certau cu vecinii si nevestele, dar mai presus, credeau in regula de aur a Bibliei noastre: sa-ti iubesti aproapele. Unii oameni excelau in viata, urcau pe scara sociala, deveneau mari oficiali, in timp ce altii esuau, dar in general supravietuiau, si duceau vieti obisnuite pentru acele vremuri. Se adaptau conditiilor de mediu si se pare ca erau buni patrioti.

           Textele literare si religioase egiptene, precum si Herodot, care cunoscuse Egiptul secolului al cincilea i.e.n – si in mod substantial documentele picturale si sculpturale ne-au comunicat un bogat material informativ privind viata cotidiana a egiptenilor.

           Intai, asupra locuintelor: clima calda a tarii si lipsa totala de ploi simplifica mult aceasta problema. Taranii, pastorii si pescarii locuiau in colibe facute din trestie sau in case simple din chirpici. Celelalte case – inclusiv palatul regal – erau construite din caramida uscata la soare, foarte rar folosindu-se si cateva barne din lemn.Casele celor mai avuti aveau doua nivele si un subsol drept magazie, cu o terasa la nivelul superior, - loc de retragere in racoarea casei. Aerisirea se facea prin ferestrele practicate in acoperis. Casele celor mai bogati aveau un pat confortabil, cu flori si arbori – inconjurat de un gard inalt din pamant batut. In curte erau camarile, bucataria, staulele, hambarele si locuintele sclavilor sau servitorilor. In casele sau colibele taranilor se aflau doar cateva rogojini in loc de scaune si paturi si cateva vase de lut asezate pe rafturi. In casele bogatilor, mobilierul – uneori lucrat artistic, din lemn si alte materiale de pret, cu incrustatii, etc – se reducea la paturi, mese, scaunele joase si cateva lazi pentru pastrarea veselei si a hainelor. In gospodaria taranului se aflau vitele si pasarile de curte, langa casa, gradina de zarzavaturi. Nu lipsea pisica, uneori dresata pentru a manca pasari, dar intotdeauna de folos soarecilor, a sobolanilor, si a serpilor veninosi.

           Alimentul principal era painea si celelalte preparate din faina.
           In timpul Regatului Nou, egiptenii pregateau mai bine de patruzeci de sorturi de paine si alte preparate cu diferite ingrediente. Din cauza lipsei combustibilului, o buna parte din alimentatia egipteanului sarac o constituiau mancarurile crude, nefierte sau fripte. Carnea de vita sau oaie era un lux rezervat doar celor bogati, desi dupa afirmatia lui Herodot, animalele cornute nu erau taiate decat la sacrificii. Preotii considerau ca pestele era un aliment “impur”, dar taranii consumau mult peste, proaspat, uscat sau sarat. Porcul era considerat un animal “necurat”, la fel si la alte popoare orientale, la evrei sau la popoarele mahomedane, - pentru lacomia si necuratenia lui; dar in aceste regiuni calde, carnea grasa de porc, usor alterabila, era contraindicata medical. Dar, in afara de preoti, ceilalti aveau voie sa manance carne de porc o data pe luna. Preotii nu consumau deloc sare, nici ceapa sau usturoi, nici peste sau porc. Animalele sacre – deci interzise la taiere – erau vaca si berbecul.
           Cea mai consumata era carnea de rata si gasca, iar daca iar daca ii dam crezare lui Herodot, oamenii consumau si carne de hiene si crocodil. Drept alimente serveau si radacina de lotus si o parte din tulpina de bambus. La toate acestea se mai adaugau laptele si produsele lactate. Pentru gatit se folosea uleiul de ricin care era mai ieftin, uleiul de susan care era mai scump, iar cel de masline, importat, era un lux. Cele mai populare fructe in Egiptul antic erau curmalele, bogate in zahar si proteine. In timp ce bogatii foloseau mierea ca indulcitor, oamenii de rand foloseau curmalele. Acestea puteau fi mancate proaspete, puse la uscat, sau fermentate pentru a face vin. Strugurii erau si ei consumati atat proaspeti, in vremea recoltei, cat si uscati, ca stafide. In morminte s-au gasit pepeni, rodii, prune si nuci, datand din Regatul Nou, piersicile aparand abia in perioada Ptolomeica (greaca). Ca si condimente, vechii egipteni foloseau sarea, seminte de anason, scortisoara, coriandru, maghiran, mustar, cimbru. Piperul apare incepand cu epoca greaca. Ca bauturi, vechii egipteni consumau bere si vin. Berea, care era numita hqt, era consumata atat de adulti cat si de copii, atat de bogati cat si de saraci, atat dimineata cat si in oricare alt moment al zilei. Arheologii au descoperit existenta a cinci tipuri de bere si patru de vin.Pe peretii mormintelor sunt reprezentate scene ale fabricarii berii, munca a femeilor.Berea era o bautura nu foarte tare, nutritiva, dulce, fara acid, pastoasa, avea depuneri, se facea din orz, paine si alte lucruri si se bea cu paiul.

           “Gura unui om multumit este plina cu bere.”

           (Inscriptie datand din 2200 i.e.n, cit in Moret, 1996)

Vinul, cunoscut ca yrp, era foarte scump, mai ales cel din struguri, si era facut de cei bogati si adus ca ofranda zeilor si mortilor. Athenaeus povesteste despre vinul Mareot ca era “alb, de o calitate excelenta, dulce si usor, cu un buchet incantator; nu este deloc nociv, nici nu afecteaza capul”. Strabon scria ca vinul prelungeste viata. Pe langa vinul de struguri, exista vin obtinut din curmale, palmieri si rodii. Cel de palmieri era obtinut din lichidul trunchiului de palmier care era apoi fermentat, iar cel din curmale se obtinea prin presarea acestora si fermentarea lichidului obtinut. “In apa vezi fata ta, dar in vin inima gradinii sale”. (Proverb vechi egiptean, cit in Moret, 1996)            

Imbracamintea vechilor egipteni era cat se poate de sumara: aproape tot timpul cu bustul gol, iar in jurul soldurilor si a coapselor o perizma, un fel de fusta scurta. In Regatul Nou se purta un fel de camasa mai lunga. Femeile purtau camasi de in lungi, pana la glezne, prinse cu bretele pe umarul stang, si de culoare alba, culorile vii fiind rezervate doar zeilor. Incaltamintea, (dar marea majoritate a egiptenilor umblau desculti) era executate dintr-o impletitura vegetala sau piele. Preotii incaltau sandale din papirus, neavand voie sa poarte piele. Aproape toti egiptenii, mai ales femeile purtau bijuterii – bratari (femeile le purtau la glezne), iar cei bogati – coliere, inele; la care femeile mai adaugau diademe si cercei.

           Lucrul central din viata egiptenilor il reprezenta familia. “Poate nici un alt popor din Orientul Antic nu a avut despre familie o conceptie asa de sanatoasa ca egiptenii”. (G. Nolli, 1998) – ceea ce este intr-adevar atestat in mai multe privinte.

           Desi religia juca un rol important in viata vechilor egipteni, ea nu avea nici un rol in casatorie; nu exista nici macar o ceremonie civila. Casatoria incepea cand tinerii se hotarau sa se mute impreuna, de obicei fata ducandu-se la baiat. Dar asta nu inseamna ca aceasta nu era luata in serios, caci din dovezile pastrate de-a lungul mileniilor reiese importanta casatoriei si a familiei unite. Sotia putea fi foarte tanara – cel putin pentru standardele noastre – 14- 15 ani, pe cand sotul putea avea intre 17-20 de ani, sau mai mult daca era vaduv sau divortat. Tinerii egipteni erau incurajati sa se casatoreasca devreme, caci durata medie a vietii era scazuta.            

“Ia-ti o sotie cat esti inca tanar, si sa-ti faca copii cat mai devreme”.            (“Instructiunile lui Ani”, cit in Moret, 1996). Multe dintre casatorii erau aranjate de parinti, dar in majoritatea cazurilor tinerii se alegeau singuri, data fiind si multitudinea poeziilor de dragoste descoperite.            

In randul celor din clasele sociale superioare se obisnuia intocmirea unui contract prenuptial, de obicei de catre tatal miresei si viitorul sot in care se specificau drepturile si indatoririle ambelor parti atat in timpul casatoriei cat si in cazul divortului. Unul din aceste acte este pastrat chiar si azi in British Museum si contine:            
Data (anul de domnie al respectivului rege);            
Numele tinerilor;            
Numele parintilor;            
Profesia sotului (sotia fiind rar mentionata);            
Scribul care a intocmit contractul;            
Numele martorului;            
Odata incheiat contractul, acesta era dat spre pastrate unei a treia parti, sau pastrat in templu.            
Casatoria se serba cu muzica, dans, mancare si bautura in onoarea tinerilor. Daca mariajul nu functiona, sotii puteau divorta, atat barbatul cat si femeia. Adesea, cel mai invocat motiv pentru divort era lipsa copiilor, caci copii erau considerati o binecuvantare in Egiptul antic. Ei erau cei care aveau grija de parintii lor la batranete. Copiii erau protejati si ingrijiti cu atentie inca de la nastere si ocrotiti in timpul copilariei atat de boli cat si de spiritele rele (purtarea amuletelor la gat ii ferea de fortele negative). Copiii incepeau sa ajute in gospodarie in jurul varstei de cinci ani, isi ajutau familiile la diverse treburi, si adesea isi urmau parintii (tatal) in functia pe care acesta o detinea.            

Poligamia era obismuita in randul regilor si oamenilor avuti, regii putand avea chiar si cateva sute de sotii “secundare”. Tot in randul membrilor familiei regale se putea practica si casatoria intre frate/sora, tata/fiica, pentru a pastra linia dinastica. In cazul oamenilr de rand, se putea infaptui o casatorie in cazul rudelor mai indepartate: intre veri, unchi / nepoate. Casatoriile de obicei aveau loc intre oameni din aceeasi clasa sociala, nu foarte importante fiind diferentele dintre indivizi privind nationalitatea sau rasa. Era ceva comun ca un egiptean sa se casatoreasca cu o persoana din Nubia sau din alta tara straina. Se putea intampla chiar ca diferenta de varsta dintre cei doi sa fie foarte mare: este cunoscut cazul unui scrib Deir el Medina Qenherkhepeshef, de 54 de ani, care s-a casatorit cu o fata de 12 ani.Exista o multitudine de picturi, sculpturi, care ii infatiseaza pe cei doi soti fericiti si indragostiti. Numeroase portrete si statui infatisandu-i pe soti, adesea chiar impreuna cu copiii, dezvaluie caldura si deliciul din sanul familiei.

           Vechii egipteni traiau in stransa legatura unii cu ceilalti pana la batranete. Atingerea acestei varste era considerata un dar din partea divinitatii datorita unei vieti traite in adevar si dreptate si unui comportament corect. Batranii erau respectati pentru experienta si intelepciunea dobandita, si sfaturile lor intelepte erau ascultate cu deosebit interes. In Invataturile lui Ani se spune : “Sa nu stai niciodata jos in timp ce un batran sta in picioare”(cit in.Drimba, 1998). Nu e de mirare ca batranii erau considerati “magici”. Astazi, cu medicina moderna, gandim si privim lucrurile altfel decat oamenii antici. Astazi, oamenii pot ajunge la maturitate, sau chiar mai incolo fara sa traiasca experienta mortii unui membru al familiei, unui apropiat. Dar acesta nu era si cazul vechilor egipteni.
           In Egipt era foarte posibil ca, copiii sa nu ajunga la maturitate, femeile mureau adesea la nastere, iar bolile pentru care noi azi avem leac, ii rapeau pe cei dragi. De aceea, o mare provocare pentru noi, cei din ziua de azi, este sa reusim sa intelegem modul vechilor egipteni de a percepe viata pentru ca experienta noastra este foarte diferita.
           In loc sa-si astepte batranetea, persoana trebuie sa se pregateasca pentru moartea sotiei, copilului...etc, sa mearga mai departe. Cand unul din copii murea, exista posibilitatea adoptiei. Aceasta se putea practica si cand cuplul nu avea deloc copii. Adoptia se facea legal, cu acte intocmite. Persoana cea mai in varsta primea din partea statului o ratie lunara de grane care era satisfacatoare. Statul mai acorda aceste plati in grane si lucratorilor care munceau pentru stat (in palatul regal, in constructii), soldatilor (impreuna cu loturi de pamant, muncitori, sau pozitii in temple).            

Exista o multime de oameni, atat experti cat si amatori care afirma ca egiptenii erau preocupati de pregatirea pentru moarte. Dar vechii egipteni ziceau altceva. Daca ar fi fost intrebati, cu siguranta ar fi spus ca petrec mai mult timp pregatindu-se pentru festivitati si sarbatori...in timpul vietii. Din picturile descoperite pe peretii mormintelor, vechii egipteni ne sunt infatisati bucurandu-se pe deplin de compania celorlalti, la banchete, fiind incantati de dansatoare exotice si acrobati. Vechii egipteni iubeau divertismentul si petrecerea cu placere a timpului , muzica, mancarea, si bautura reprezentand o mare parte a vietii lor. Ei celebrau: recolta, casatoriile, nasterea unui copil si chiar funerariile prin care decedatul era trimis in lumea de dincolo. Cele mai mari petreceri erau desigur date de rege la palat. Oaspetii erau intampinati de gazde, erau impodobiti cu ghirlande parfumate. Parfumul acestora se amesteca cu cel provenind din conurile de ceara pe care petrecaretii le purtau pe cap. La contactul cu caldura corpului ceara se topea si parfuma placut parul sau peruca. Invitatii isi expuneau cu mandrie podoabele, desi acestea nu se purtau doar la petreceri. Imaginatia si creativitatea egiptenilor isi puneau amprenta si in domeniul infrumusetarii si ornarea corpului. Pionierii in arta infrumusetarii, incluzand podoabele, cosmetica si tatuarea s-au intrecut in crearea unor solutii ingenioase si la indemana oricui. Bijuteriile erau create si purtate cu mare grija. Acestea se purtau nu doar in scopul infrumusetarii, dar si ca protectie impotriva spiritelor rele. Multi oameni de stiinta sunt de parere ca vechii egipteni nu faceau diferenta intre bijuterii si amulete. Deoarece industria sticlei era foarte dezvoltata, aceasta reprezenta un material abundent pentru bijuterii.            

Vechii egipteni foloseau foarte mult machiaj. Fardurile erau esentiale pentru un om de rand acum 4000 de ani. In aceasta privinta exista egalitate intre sexe, si barbatii si femeile se machiau. Intr-un mormant din Valea Regilor exista dovezi potrivit carora constructorii unui mormant au facut greva pentru ca nu mai aveau farduri. Au cerut mai mult ulei hidratant, haine, legume si peste. Ei au organizat un protest pasnic in templu si li s-au acordat provizii si farduri pentru doua luni. Este pictata chiar si imaginea unui barbat care era machiat chiar la locul de munca. Femeile se machiau pentru infrumusetare, pe cand barbatii pot fi comparati cu fotbalistii americani de azi care isi fac dungi negre sub ochi, pentru a atenua lumina soarelui reflectata de teren. Iar soarele Egiptului incalzesste puternic desertul si pietrele, prin urmare cei care lucrau sub cerul liber aveau nevoie de asa ceva care sa reduca stralucirea soarelui, deci fardul negru din jurul ochilor reprezenta un fel de ochelari de soare primitivi. Prin urmare, lucratorii se ungeau pe fata si pe corp cu ulei hidratant, poate chiar parfumat si se fardau. Barbatii de asemenea se tundeau scurt sau se radeau cu o piatra foarte ascutita cu coada de lemn ca sa nu se infesteze cu paduchi in anotimpul secetos, iar cei bogati purtau pruci dupa ce isi ungeau parul cu un amestec de rasina sau ceara cu grasime. Unele retete stravechi spun ca grasimea de arici lecuia calvitia. Egiptenii isi vopseau parul si perucile cu henna inca din anul 3400 i. e. n.. Protectia oferita de machiaj nu avea doar un rol practic, ci si unul mistic. Ochiul, mai bine zis ochiul lui Horus, avea puteri magice, ii ferea pe vechii egipteni de rau. Simbolul ochiului lui Horus poate fi vazut si azi. Dar vechii egipteni foloseau si alte metode pentru a se proteja. Medicamentele si plantele medicinale se vindeau in toate pietele. Vechii egipteni au inventat pasta de dinti, dropsurile de tuse, apa de gura,si deodorantele. Erau oameni care se ingrijau, se preocupau intens de sanatatea si infatisarea lor. Acordau mare atentie de igiena lor corporala, folosind natron, un amestec de saruri care era utilizat si in procesul mumificarii. Iar pentru a se sterge foloseau prosoape din panza de in. Cei bogati aveau bai proprii, iar cei saraci se spalau in bai comune sau in Nil. Vechii egipteni isi ingrijau corpul, dar il si expuneau.

           De obicei, oamenii foarte saraci erau predispusi sa umble cu mai putine haine, iar servitoarele fete, dansatoarele, acrobatele sau prostituatele isi practicau meseria nud sau semi-nud. Bogatii isi etalau tinutele la moda, acestea fiind din materiale fine, foarte subtiri, transparente, pe cand oamenii de rand aveau haine de bumbac pentru ca acesta era mai gros, mai rezistent, ii tinea mai mult. Imbracate mai mult sau mai putin transparent, femeile cele mai atragatoare erau cele fertile. Femeile care aveau copii erau considerate cele mai norocoase. Desi femeile erau egale cu barbatii, aveau roluri bine definite: femeile erau inteligente, intelepte, mistice si mame, pe cand in societatea egipteana barbatii trebuiau sa-si dovedeasca masculinitatea, si sa fie un bun exemplu parental.            

Familia nu era doar un simbol - egiptenii isi iubeau copiii si o aratau, si chiar existau si sfaturi pentru parinti scrise de scribi: un text descoperit pe peretii unui templu spunea:“Nu prefera un copil in defavoarea altuia, caci nu stii care din ei va fi bun cu tine”(cit in. Wilson, 1971).            

Egiptenii erau oameni care iubeau viata si care aveau un simt al umorului foarte dezvoltat, lucru evident din schitele, picturile pastrate. Aceste infatiseaza animale precum soareci si pisici efectuand activitati tipic umane. Sunt infatisate batand prizonierii, conducand carul, iar intr-un papirus, un leu si o antilopa jucand un joc asemanator sahului, iar o pisica indruma un card de gaste. (Stevenson, 1971)            
Dar umorul provenea si din surse oficiale: in timpul lui Hatshepshut in Deir el Bahri o scena in care e prezentate regina din Punt, supraponderala, urmata de un magarus, iar deasupra inscriptia: “magarusul care a trebuit sa o care pe regina.” (Baracos, 1990). Se pare ca acest lucru li se parea egiptenilor foarte amuzant, gasindu-se mai multe copii ale picturii.            Vechii egipteni aveau simtul umorului chiar daca trebuiau sa munceasca in soarele arzator pentru construirea monumentalelor monumente, ei avand chiar si un zeu al umorului: Bes, un pitic gras, urat pana la punctul de a deveni comic.

In conceptia vechilor egipteni, sufletul, fiinta lor era alcatuita din mai multe parti. Ei considerau ca omul este alcatuit din noua parti, dintre care: una fizica si opt semi-divine, eterne, care supravietuiau mortii.

           Astfel, facem cunostiinta cu:
Ba – pasarea cu cap de om, ce aducea aer si hrana decedatului in timpul zilei, dar care calatorea cu Ra (zeul soarelui) noaptea.
Khaibit – umbra omului, care participa la funerarii si care era capabila de a se detasa de corp si sa calatoreasca in voie, desi s-a crezut intotdeauna ca statea alaturi de Ba.
Akhu (Akhn, Khu, Ikhu) – aceasta era componenta nemuritoare ce radia si stralucea; reprezenta intelectul, vointa si intentiile decedatului care sfidau moartea si urcau in ceruri pentru a trai printre zei sau printre stelele nepieritoare;
Sahu – corpul spiritual al defunctului care iesea din trupul fizic dupa incheierea (cu succes) a judecatii de apoi; acestiua i se transferau abilitatile mentale si fizice ale celui viu;
Sekhem – acesta reprezenta personificarea imateriala a fortei de viata a omului, care traia in ceruri cu Akhu, dupa moarte;
Ab (Ib) – aceasta era sursa binelui si raului intr-o persoana, constiinta morala, ce putea parasi corpul oricand, si trai cu zeii in ceruri dupa moarte, sau putea fi nimicita de Ammut reprezentand moartea finala, daca nu reusea sa cantareasca la fel de mult ca Ma`at (conceptul reprezentand: dreptaea, echilibrul si ordinea in Egiptul antic);
Ren – numele adevarat al decedatului, o parte vitala pentru om in calatoria lui prin viata pamanteana si prin cea de apoi.

           In Egipt, o persoana putea avea mai multe vieti distincte in lumea de apoi-fiecare din partile de mai sus ale persoanei putea avea o existenta proprie dupa moarte, daca supravietuiau judecatii de apoi. In timp ca Khat traieste in mormant, gata sa fie insufletit de Ka, Ba poate calatori in lumea cealalta alaturi de Ra (zeul soare). In timp ce Ab este cu zeii, Khaibit poate fi cu Ba in mormant infruptandu-se din ofrande. In acelasi timp, Akhu, Sekhem si Sahu pot trai fericiti printre stele, privind in jos spre pamant.

           Un lucru interesant in credinta vechilor egipteni cu privire la suflet este faptul ca ei credeau ca si animalele si plantele aveau Ka. Un Ka uman se putea plimba in timp ce persoana dormea, sufletul putand chiar sa se lipeasca de planta daca asa dorea acesta, si nu de om. Ka-ul se putea manifesta sub forma de fantoma atat in timpul vietii, cat si dupa moarte persoanei. Se credea chiar ca sufletul decedatului ii poate bantui pe cei ramasi in viata daca acestia ii facusera vreun rau in timpul vietii, sau de exemplu daca membrii familiei nu ii oferisera ofrandele cuvenite, Ka-ul insetat si infometat ii bantuia pana acestia isi corectau greseala. Egiptenii isi mumificau mortii pentru ca trupul fizic ara o parte integranta a vietii lor de dupa. Fiind un popor asa de practic, placandu-le ceea ce puteau vedea si atinge, o existenta fara trupul fizic era de neacceptat pentru ei. Chiar si distrugerea inimii (inima spirituala atat cat si cea fizica) insemna pentru ei distrugerea intregii fiinte. Tocmai de aceea vechii egipteni supuneau si inima procesului de mumificare, prezervaea ei fiind foarte importanta.

           Probabil unul dintre cele mai interesante aspecte ale conceptului de “inima” al vechilor egipteni este acela ca vechile lor credinte ne-au fost transmise nu ca stiinta, ci in caracterul emotiilor noastre, al poeziilor si cantecelor.

           Vechii egipteni credeau ca mai degraba inima, si nu creierul era sursa intelepciunii umane, a emotiilor, memoriei, sufletului si chiar a personalitatii. Din acest motiv, era considerata cel mai important organ al corpului. Desi cunostintele lor medicale si chirurgicale erau foarte avansate, rolul inimii in circulatia sanguina, nu era prea clar. Se credea ca din inima pornesc niste canale (metu) care unesc intre ele toate oragnele, acestea trasportand nu doar sange, ci si: aer, lacrimi, saliva, mucus, sperma, nutrimente, si chiar deseuri corporale. Singura functie a creierului era aceea de a transmite mucus catre nas.

           La judecata finala, inima era pusa in balanta cu Ma`at, ce reprezenta dreptatea, ordinea, echilibrul, adevarul, si doar daca decedatul traise conform acestor principii i se permitea intrarea in viata de apoi. Inima nu era scoasa din corp in timpul procesului de mumificare pentru ca se credea ca aceasta il insoteste pe decedat in viata vesnica.

           Etica si morala sunt intotdeauna subiecte istorice interesante. Ceea ce pentru mintile noastre moderne este etic sau moral, cum ar fi: sa nu inseli, sa nu furi, sa muncesti greu si sa-ti castigi existenta cinstit, in unele societati aceste lucruri nu sunt intotdeauna evidente. Dar, majoritatea societatilor antice, aveau cu siguranta anumite standarde de conduita intr-o forma sau alta.

           Pentru a putea intelege morala si etica in Egiptul antic trebuie sa intelegem conceptul central de Ma`at, care reprezenta “adevarul”, “ordinea” si “echilibrul cosmic”. Aceste principii erau personificate in zeita Ma`at. Putem sa deducem ceva ce vechii egipteni considerau o buna conduita morala din diverse surse scrise mai ales autobiografii si texte pe care noi le numim azi “texte de intelepciune”.
Acestea ne transmit cum era perceput idealul, chiar daca acesta nu era intotdeauna atins. Autobiografiile sunt sursele cele mai vechi care ne prezinta valori etice. Majoritatea dateaza incepand cu Dinastia a V a si apar pe peretii mormintelor.

           De exemplu, un oficial, pe numele sau Nefer - sashem – ne relateaza: “Mi-am parasit orasul, am venit din provincia mea; Am facut ce e drept (Ma`at), am vorbit ceea ce e drept; I-am scapat pe slabi din mana celor puternici; Am dat paine flamanzilor, haine dezbracatilor L-am ingropat pe cel care nu avea fii; Am facut o barca pentru cel ce nu avea o barca; Mi-am respectat tatal, mi-am multumit mama; Le-am ingrijit copiii.”(cit. in Stevenson, 1971).

           In capitolul 125 din Cartea Mortilor se dezvaluie o serie de incalcari ale regulilor morale: blasfemia, furtul ofrandelor in temple sau cele aduse mortilor, exploatarea celor slabi, prejudicii aduse orfanilor (provocarea durerii fizice sau sufletesti), minciuna, adulterul, ignorarea adevarului, exploatarea servitorilor, agresivitatea, a trage cu urechea, pierderea cu firea, a vorbi fara a gandi, a face lucruri pe la spatele celuilalt.
           Printre principiile importante ale Bibliei noastre crestine se numara: sa-l iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru. E clar ca aceste standarde nu sunt noi, caci egiptenii isi iubeau zeii, si considerau ca grija pentru aproape era un lucru important in viata fiecaruia.

           Intr-un papirus din Dinastia a V a, gasim alte sandarde etice care sunt comune cu cele moderne: “Nu mi-am insusit niciodata proprietatea altcuiva, Nu am spus niciodatra ceva rau despre rege sau alte persoane. Niciodata nu am facut nimic rau unei alte persoane, Caci vreau sa am trecere in fata zeilor.”(cit. in Stevenson, 1971).

           Idealurile exprimate in aceste biografii sunt: corectitudinea, onestitatea, dreptatea, mila, bunatatea, generozitatea. Regele juca un rol central in ceea ce tinea de etica si morala caci el era considerat un zeu pamantean, era reprezentantul zeului pe pamant, prin urmare intruchiparea adevarului, dreptatii.            Vechii egipteni credeau ca este posibil, cel putin teoretic, sa duci o viata fara greseli si pacate. Ei incercau sa fie buni, drepti, cinstiti, pentru a avea prosperitate, pentru a progresa in societate, pentru a avea viata vesnica. Dar, ca si in zilele noastre, si cei care faceau viclenii prosperau din punct de vedere social, dar evaluarea si rasplata finala nu se facea in viata aceasta, ci in cea de dincolo, cand vinovatii plateau pentru faptele lor.

           Este foarte posibil ca vechii egipteni sa fi vazut viata la fel cum o vedem si noi, stiind in inima lor ca viata, indiferent cat de bine incercam sa o traim, nu e libera de pacat.

           Vechii egipteni erau, din fire, un popor optimist. Ei iubeau viata si se simteau legati de viata de zi cu zi. In acelasi timp, insa, asa cum sublinia si Herodot in Istoriile sale, ei credeau cu tarie in nemurirea sufletului si in viata de dincolo de mormant. Probabil, tocmai de aceea, acest popor cunostea o singura notiune pentru a desemna cele "doua" vieti, respectiv ankh, care inseamna "viata". Pentru egipteni, viata viitoare nu reprezenta altceva decat o continuare a vietii de pe pamant. Singura deosebire intre cele doua stadii ale vietii era aceea ca mortii locuiau undeva in Apus, Imentet, pe cand cei vii traiau in rasarit, pe Nil. Mortii erau "poporul Apusului". In pofida abundentei documentelor scrise si nescrise, cercetatorii sunt, totusi, foarte divizati atunci cand incearca sa explice conceptia egipteana despre suflet si nemurire sau despre cultul mortilor. Dificultatea provine din faptul ca, in atatea milenii de istorie, credintele si practicile religioase egiptene au cunoscut o evolutie consecventa, asa incat nu se poate vorbi despre o conceptie limpede si unitara cu privire la suflet si viata viitoare.

           Pe la anul 1500 i.e.n., un poet din Egiptul antic a asternut pe papirus o viziune dspre lumea de dincolo, care face parte dintre marile creatii poetice ale omenirii, provocand de nenumarate ori valva. In Egiptul antic, a reprezentat modelul unui intreg gen literar, pe care astazi il denumim “cartile lumii subpamantene”, iar traditia cartii Amduat ajunge pana in perioada greco-romana a tarii.

           Asa cum arta gipteana este anonima, tot astfel s-a intamplat si cu numele poetului, care a ramas pentru totdeauna necunoscut. Dar opera sa ne vorbeste si dupa milenii. Este “o opera de arta totala”, care descrie prin imaginile si prin textele care tin de “spatiul ascuns”, de “dincolo”, adanca dimensiune a lumii.

           Egiptologia a avut nevoie de mai multe generatii de invatati pentru a deveni constienta de comoara ce-i fusese incredintata. Reprezentantii de frunte ai domeniului, atunci cand ajungeau sa vorbeasca despre Amduat, pomeneau de “naluciri” si “farse”, nascocite in “bucataria vrajitoreasca” a magicienilor clerici. Alti invatati, insa, cum a fost Champollion si, dupa el, Maspero si Piankoff, au recunoscut insemnatatea descrierilor lumii de dincolo si s-au straduit sa le descifreze. De atunci, studierea textelor si a imaginilor a facut mari progrese, specialistii acordandu-le un respect ce depaseste granitele egiptologiei. In special psihologia moderna vadeste un mare interes in acest sens, pentru ca Amduat ofera un material interesant pentru interpetarea viselor si pentru ca pune problema regenerarii extrem de actuala nu numai pentru zeul soarelui si pentru morti, ci si pentru cei care traiesc astazi.

           Atunci cand, dupa o lunga zi fierbinte, soarele se intoarce deasupra Africii spre vest, viata tuturor creatorilor incepe sa pulseze din nou. In rastimpul ceasurilor racoroase ale serii, campiile sunt arate, sapate, insamantate si udate. In sate ard focuri, deasupra carora se pregateste mancarea. Cu cat se lasa mai mult amurgul, cu atat mai voiosi si mai zgomotosi devin oamnii. Este ca si cum ei toti ar incerca sa alunge prin palavragitul, prin glumele si rasetele lor, prin muzica si dans, spiritele noptii care se coboara. La un moment dat, ultima lumina se stinge si focul ce mai mocneste lupta zadarnic impotriva intunericului care invaluie totul. Noaptea s-a asternut de-a binelea. Ferice de cel ce si-a gasit somnul izbavitor si s-a smuls, astfel, singuratatii noptii.

           Egiptenii din antichitate au stiut-o intotdeauna: intunericul nu poate fi oprit, atunci cand El, marele zeu al soarelui, a obosit dupa o intreaga zi de munca. Atunci, El se pogoara in adancul noptii si al lumii subpamantene. Acolo domneste o alta lege, legea noptii, a tacerii si a mortii. Si totusi legea aceasta este cea care, in chip misterios, trezeste iarasi la o noua viata lumina stralucitoare. Caci, cum altfel ar putea fi, de vremeca ce, la inceputul unei noi zile, tot ce e viata renaste cu o noua forta si o prospetime tinereascsa? Multe din textele egiptene sunt patrunse de ideea luminii, care se innoieste in adancul lumii subpamantene. Atunci cand soarele coboara la apus si noaptea se lasa brusc, in maruntaiele intunecate ale pamantului incepe un tainic proces de prefacere, incununat de miracolul nasterii soarelui in zori. Asa cum soarele se reannoieste si se regenereaza zi de zi, tot astfel trbuie sa se petreaca si cu cel epuizat de eforturile de peste zi si cu cel ce a murit. E de dorit, de aceea, ca sufletul sau sa coboare odata cu soarele in imparatia mortilor, pentru a fi insotit de el pe cararile primejdioase si intortocheate ale lumii subpamantene, caci el traieste prin lumina acestuia.

           Omul antichitatii era cu totul patruns de aventura calatoriei in lumea subpamanteana. Cu greu poate fi gasit un alt popor, care sa fi cugetat atat de mult asupra mortii si lumii de dincolo si sa fi facut cheltuieli atat de exorbitante pentru cei morti. Toate acestea au generat inRegatul Nou, de pe la 1500 i. e. n., insemnarile din “cartile despre lumea subpamanteana”, in care lumea de dincolo este descrisa intr-un mod aproape stiintific. In ele se releva o bogatie ideatica uluitoare si o abundenta de ganduri profunde asupra esentei omului si a lumii.

           Sub aspect psihologic, descrierile egiptene ale lumii de dincolo reprezinta o incercare de a cuprinde ceea ce C.G. Jung a numit – ipotetic – inconstientul colectiv. Prin aceasta intelegem acele sfere ale sufletului care trascend inconstientul personal, adica experientele emotionale cazute in uitare si amintirea propriei copilarii, un strat profund al sufletului, care a luat nastere pe parcursul unei dezvoltari milenare. In timp ce instinctele sunt, prin esenta lor, modele tipice de reactie sau comportament, care s-au format , pastrat si consolidat treptat de-a lungul a nenumarate generatii, arhetipurile sunt forme de conceptii, imagini raspandite colectiv asupra intregii lumi, a caror totalitate constituie tezaurul de experienta spirituala al omenirii. Acest tezaur isi gaseste expresia, pe de o parte, in tablourile religioase si textilele din toate timpurile si toate culturile, pe de alta patre, in fiecare traire numenala a prezentului. Un om, care e patruns pana in miezul fiintei sale de o asemenea traire, poate deveni conducatorul religios al timpului sau. Acest lucru este valabil pentru toate personalitatile charismatice.

           Moartea nu este nici sfarsit, nici linistire, ci mai degraba o “iesire spre viata”, o trecere, care duce la o deplina noua orientare.

           Egipteanul crede intr-o continuitate a constiintei, care supravietuieste mortii fizice a omului.
Intr-o formulare psihologica, aceasta inseamna ca legatura cu Insusi (cu “temelia sinelui in Dumnezeu”, cum spune Meister Eckart (cit in Schweizer,1999)), prin care suntem atrasi la imaginile sufletesti ale unui intreg preconstient, poate strapunge dependenta temporala a constiintei de Eu, si anume atat acum cat si in viitor.
Vechii egipteni puneau asa mare pret pe viata vesnica obtinuta dupa moarte incat in timpul vietii faceau tot ce le stateau in puteri pentru a trece pe taramul lui Osiris, cum ar fi; traiau viata pamanteana cat mai cinstit si mai curat posibil, isi construiau si decorau mormantul, inscriptionau texte.
Un rol important il avea mumificarea, caci trupul trebuia sa fie bine conservat. La fel de importante erau si amuletele.

           Egiptenii erau un popor religios, care acorda o mare importanta “celor sfinte”, care traia in conformitate cu unele principii morale pentru a obtine viata vasnica dupa moarte, fara sa fie insa obsedat de aceasta, caci, este drept, vachii egipteni isi traiau viata pregatindu-se pentru moarte, dar isi iubeau si viata pamanteana.